StarCraft II: Wings of Liberty – Aproape perfect

Fiecare gen de joc are câţiva reprezentanţi emblematici, care nu doar că au definit respectivul gen, dar l-au şi dus la un nivel greu de egalat. Numai că aceste jocuri iconice rareori sunt aceleaşi în mintea unui gamer. În cazul RTS-urilor (Real Time Strategy, sau, mai simplu, jocuri de strategie), probabil că Warcraft, care a stat la baza fenomenului WoW este mai degrabă simbolul genului pentru generaţiile mai noi. Dar pentru cei care erau gameri înainte ca primul Warcraft să apară pe piaţă, matricea originală a jocurilor de strategie este cu totul alta. Pentru mine originalul în materie de jocuri de strategie rămâne Dune, lansat în 1992 şi care a definit întregul gen de gameplay, reluat ulterior şi dezvoltat cu succes de o serie de francize precum Command And Conquer, Age of Empires, WarCraft şi, desigur, StarCraft. De-a lungul timpului am asistat la momentul crucial al tranziţiei de la 2D spre 3D a jocurilor de strategie, dar epoca de aur a acestora a cam apus cândva spre sfârşitul mileniului trecut. După 2000, întregul gen a intrat într-un lung con de umbră şi până la tentativa eşuată a lui Command & Conquer 4 de la începutul acestui an sincer cam uitasem de jocurile de strategie.

Dar memoria mi-a fost reîmprospătată aşa cum se cuvine de StarCraft II: Wings of Liberty, sequel-ul unuia dintre cele mai bune jocuri din istorie, care şi-a făcut apariţia la zece ani după ultima mişcare în universul StarCraft (un release din 2000 pe platforma Nintendo 64). Şi tot scepticismul care cam există din cauza lui C&C4 mi-a fost spulberat încă de la prima misiune a noului StarCraft, care s-a dovedit a fi exact ceea ce trebuia să fie.

Un joc emblematic a cărui continuare apare după zece ani ar face bine să se ridice nu doar la standardul originalului, dar şi la aşteptările legate de zece ani de evoluţie tehnologică şi îmi face mare plăcere să vă relatez că StarCraft II este un astfel de joc.

Nu am mai rejucat de ani buni StarCraft, aşa că mare lucru din original nu-mi mai amintesc, dar ce-mi amintesc este probabil ceea ce rămâne de obicei în memoria gamerului, şi cum mulţi dintre voi probabil sunt într-o situaţie similară, eventualele comparaţii cu primul joc vor fi destul de relevante. Iar prima astfel de comparaţie va fi la nivelul poveştii jocului. Dacă din primul (inclusiv cele trei expansion pack-uri) povestea nu mi-a rămas în minte aproape deloc, nici pretextele bătăliilor şi nici detalii privind personajele implicate (îmi amintesc doar vag cuvinte cheie precum Tarsonis, Raynor Kerrigan sau Zeratul şi faptul că am jucat integral campaniile cu toate rasele), al doilea joc pune în scenă o poveste complexă şi memorabilă, încă din faza de instalare a jocului, când ai ocazia fie de a-ţi aminti, fie de a face cunoştinţă cu universul StarCraft. Ţi se povesteşte pe îndelete cam ce s-a întâmplat până acum şi chiar dacă abia acum joci primul StarCraft din viaţa ta nu va fi greu să te integrezi în universul jocului.

Iar principalul motiv pentru care povestea din StarCraft II este infinit mai digerabilă decât cea a predecesorului este modul în care îţi este prezentată. Dacă în primul joc erau ceva cuvinte scrise şi apăreau capetele protagoniştilor în fazele de încărcare dintre misiuni şi doar nişte voci, în SCII elementele RPG integrate te fac să înţelegi mai uşor motivaţia luptelor şi a personajelor implicate. Pentru că până la misiune vei avea de bântuit în mai multe locaţii de pe nava mamă a rebelilor conduşi de tine, Jim Raynor, şi va trebui să interacţionezi cu o serie de personaje care îţi vor explica diversele aspecte legate de upgrade-ul unităţilor, producţia de noi unităţi şi tehnologii, posibilitatea de a genera proiecte de cercetare pentru viitoare upgrade-uri, oportunităţi de colectare a unor resurse sau posibilitatea de a închiria mercenari.

Înainte de orice misiune te vei afla undeva în aşa-numita „Cantină”, cu un pahărel de oarece în faţă şi aici poţi interacţiona cu o serie de personaje care îţi propun diverse tipuri de misiuni sau poţi urmări buletine de ştiri drastic cenzurate de autorităţile Dominion-ului, din care te poţi prinde însă cam cum stau lucrurile în realitate. O fi Dominion-ul o dictatură, dar în termeni de propagandă sunt mici copii faţă de foştii noştri comunişti şi Telejurnalele lor fără caşcaval. O altă locaţie unde poţi merge este puntea pricipală (Bridge) unde poţi selecta noile misiuni, poţi rejuca unele mai vechi dacă umbli după toate achievement-urile, şi poţi interacţiona cu comandantul navei, Matt Horner. Apoi, în funcţie de cât ai avansat în joc se vor debloca şi celelalte locaţii, cum este armureria (Armory) de unde poţi selecta upgrade-urile pentru clădiri, vehicule şi unităţile biologice de sub comanda ta. Asta bineînţeles în funcţie de disponibilitatea lor şi de fondurile pe care le-ai strâns în misiunile anterioare. Oricum este o locaţie pe care ai face bine s-o vizitezi după fiecare misiune, pentru că în permanenţă apar noi upgrade-uri care se vor dovedi a fi exact avantajul de care vei avea nevoie în următoarea ta misiune. Laboratorul este locaţia din care poţi decide ce noi proiecte de cercetare vei dezvolta, pe baza artefactelor aparţinând raselor Zerg şi Protoss pe care reuşeşti să le aduni în timpul misiunilor. E bine să citeşti cu atenţie ce ţi se oferă, pentru că întotdeauna ai de ales între două proiecte şi nu mai poţi reveni ulterior la proiectul pe care nu l-ai ales iniţial, iar alegerile pe care le faci determină o bună parte din strategia pe care o vei folosi pe viitor.

Povestea jocului avansează în funcţie de misiunea pe care o alegi şi ai la dispoziţie mai multe variante, propuse de diverse personaje, misiuni pe care le poţi executa în ce ordine vrei. Unele misiuni nu sunt accesibile dacă în prealabil nu ai jucat o alta, iar altele devin disponibile abia după un anumit număr de misiuni jucate, aşa că, în linii mari, ai 26 de misiuni în campania single-player (de fapt 29, dar trei dintre ele au două altenative dintre care poţi selecta, desigur, doar una), iar povestea va cunoaşte mici variaţii în funcţie de alegerile pe care le faci, dar se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Despre poveste mă abţin să vă mai dau vreun detaliu, pentru a nu vă răpi plăcerea de a o descoperi voi înşivă. Aş mai spune doar că, faţă de primul StarCraft, povestea este memorabilă, spusă foarte bine şi cu instrumente adecvate, cu un mix potrivit de suspans şi întorsături de situaţie, iar jocul merită o notă maximă la acest capitol.

Şi am ajuns care va să zică la gameplay, elementul crucial al oricărui joc, pe care Blizzard a avut la dispoziţie zece ani să-l dezvolte, folosind şi experienţa altor francize similare pe care le-a dezvoltat. Elementele de bază ale gameplay-ului din primul StarCraft au fost rafinate şi completate de unele evident provenite din franciza WarCraft, mai precis din WarCraft 3. În general nu porneşti chiar de la aproape nimic, fiind nevoit să treci printr-un gameplay repetitiv de fiecare dată pentru a ajunge la un minim nivel de dezvoltare, cum se întâmpla în primul joc şi în general în jocurile de strategie de odinioară. În SC II vei avea la dispoziţie o bază cu diverse grade de dezvoltare şi chiar şi un embrion al armatei pe care o vei dezvolta, aşa că importantă este povestea şi obiectivele fiecărei misiuni, în funcţie de care trebuie să găseşti o strategie eficientă.

Diversele obiective punctuale pot fi atinse şi fără o armată imensă şi dezvoltată cam haotic, mai mult pe criterii cantitative. În SC II poţi crea grupuri de luptă extrem de eficiente fără a fi şi extrem de numeroase şi va trebui să fii atent şi la componenta acestora, de la trupe de suport la vehicule specializate pentru anumite obiective. Una dintre marile critici aduse genului strategy de-a lungul timpului se referea la faptul că aceste jocuri sunt un fel de festival al click-urilor, dând câştig de cauză celor care clickaie mai rapid, producând cât mai multe unităţi. Şi în SC II poţi încerca o stategie de tip rush, în care să te comporţi ca un (Zev) Zerg şi să tot arunci în luptă cu nemiluita unităţi ieftine şi rapid de produs, dar mult mai satisfăcător este să-ţi creezi un „commando” complex, sau mai multe care să facă faţă oricărei situaţii, şi cu care poţi rade inamicii mult mai eficient şi sistematic. Arborele tehnologic este ceva mai complex ca la primul joc, în care, dacă îmi aduc aminte corect existau şi limitări privind numărul maxim de unităţi de acelaşi tip pe care le puteai selecta. În SC II nu am întâlnit astfel de limitări, dar felul în care sunt alcătuite misiunile te va determina să nu-ţi pierzi timpul construind inutil clădiri sau unităţi nepotrivite situaţiei. Poanta este însă să te prinzi ce anume este potrivit situaţiei şi asta nu e prea greu, mai ales dacă deja ai dat-o în bară o dată.

Principala deosebire pe care am resimţit-o personal faţă de primele StarCraft-uri, este ritmul mult mai alert al lui SC II. Pe vremuri, când mă apucam de StarCraft nu mă aşteptam să termin mai mult de una-două misiuni pe zi fără a mă plictisi de repetitivele faze de dezvoltare iniţiale, iar jocul putea dura destul de mult până la primul atac din partea adversarului dacă doar te dezvoltai şi construiai fără să explorezi prea mult harta. În SC II va trebui să te mişti destul de repede şi să te prinzi la fel de repede cu ce fel de inamici ai de-a face, pentru a dezvolta o strategie eficace. În plus, dacă în timpul misiunilor propriu-zise pe hartă lucrurile decurg cum te-ai aştepta într-un joc de strategie, în SC II există viaţă şi dincolo de hartă şi vei fi curios să vezi cum evoluează povestea aşa că misiunea propriu-zisă, cu cât se termină mai rapid, cu atât mai bine. Dar jocul are şi o valoare de replay destul de bună şi poţi să încerci să obţii multele achievement-uri pe care nu le vei obţine dacă joci fie prea repede, fie prea lent. De menţionat că achievement-urile sunt disponibile doar dacă te loghezi în contul de pe Ballte.net, dacă joci offline nu. O altă deosebire se referă la obiectivele jocului. În primul StarCraft o misiune se termina după ce rădeai de pe hartă absolut toţi inamicii, în SC II ai obiective de atins şi nu întotdeauna este posibil să razi toţi inamicii de pe hartă, aşa că dacă te încăpăţânezi să joci ca pe vremuri poate deveni destul de frustrant. Dacă obiectul este escortarea unui convoi de civili sau obţinerea unui anumit artefact, gameplay-ul va fi diferit faţă de cel în care obiectivul este anihilarea totală a adversarului. Iar misiunile în SC II au obiective suficient de variate pentru a nu interveni sentimentul de rutină pe care ţi-l inducea primul. Vei avea tot timpul ceva nou de făcut, folosind însă instrumente familiare, dar nu neapărat în acelaşi mod, iar strategia nu se va transforma în rutină. Şi asta cred că este marea deosebire, dar şi marea evoluţie nu doar faţă de primul joc, ci în general faţă de jocurile de strategie de până acum.

Controlul asupra unităţilor mobile şi al clădirilor (unele mobile şi ele, chestie de care te poţi folosi foarte spectaculos dacă te prinzi cum) este foarte precis şi nu au dispărut shortcut-urile de tastatură care pot ajută destul de mult în faza de producţie şi upgrade al unităţilor. Perspectiva asupra hărţii poate fi modificată, cu acel zoom în 3D de la Warcraft, dar vei privi tot timpul harta de undeva de la sud şi nu o dată mi-am dorit să o pot roti.

A.I.-ul inamicilor nu m-a prea dat pe spate şi ei fac cam ce te-ai aştepta să facă: Zergii fac rush, iar Protoss-ii nu sunt nici ei prea departe de astfel de tactici. Cum în astfel de jocuri siguranţa stă în general în numere, este bine să te asiguri că acele „commando-uri” de care vorbeam mai devreme sunt suficient de consistente şi din punct de vedere numeric, deşi nu e nevoie să exagerezi din acest punct de vedere, dar cel mai mult contează componenta variată a armatei, cu unităţi capabile să facă faţă unei plaje cât mai largă de solicitări. Având în vedere vitezele de deplasare diferite ale unitîţilor, este bine să te asiguri că armata ta nu va fi dispersată prea mult aşa că nu e o idee prea bună să-ţi trimiţi armata cu un click în partea opusă a hărţii fără să monitorizezi atent parcursul, pentru că ai putea avea surpriza ca la destinaţie să nu ajungă în aceeaşi configuraţie. Clădirile rezistă destul de bine atacurilor, dar chiar şi o cazemată doldoră de soldaţi şi cu toate upgrade-urile la maxim are nevoie de protecţie din partea unor trupe aflate în exterior.

Per ansamblu, nu vei purta războaie napoleoniene, în care să administrezi diverse corpuri de armată, ci mai degrabă lupte de gherilă cu accente de blitzkrieg, cu unităţi relativ puţin numeroase dar foarte mobile şi pe cât posibil versatile. Jocul oferă satisfacţie şi unui veteran Broodwar, care ar trebui să aprecieze gameplay-ul mult mai variat şi mult mai flexibil şi misiunile imaginative şi destul de diferite între ele, dar şi unui tânăr „marine” care credea că va vedea Universul altfel decât dintre fălcile unui Zerg. Jucătorii noi au avantajul de a nu avea reflexele pavloviene ale veteranilor StarCraft şi se pot plia foarte uşor pe oferta jocului. Eu unul am ratat ceva misiuni în care, ca tot jucătorul de StarCraft, m-am pus pe construit metodic, pentru că în StarCraft prima jumătate de oră construieşti, nu? Ei bine, în StarCraft II nu, iar multe dintre misiuni nici măcar nu durează o jumătate de ora. Oh well, live and learn…

Ca să n-o mai lungesc şi eventual să calc în vreun spoiler, gameplay-ul este foarte puternic şi îndelung cizelat, îţi oferă mai multă libertate de mişcare decât am avut până acum în vreun joc de strategie şi Blizzard clar n-a pierdut timpul în aceşti zece ani, aşa că şi la capitolul gameplay SC II merită cele mai înalte aprecieri.

După tot ce v-am spus mai sus să adaug că grafica este şi ea excelentă ar fi cam redundant, nu? Dar grafica în StarCraft II este excelentă şi merită apreciată. Detaliile clădirilor şi unităţilor de luptă mobile sunt minuţios realizate şi sunt redate superb chiar şi de plăci video mai vechi. Am jucat SC II şi pe un 8800 GTS dar şi pe un 460 de ultimă generaţie şi experienţa a fost la fel de plăcută. Jocul se adaptează foarte bine la ce are gamerul prin carcasă şi nu am avut nici o problemă cu fluenţa jocului sau cu frame rate-ul, care a curs lin în toate situaţiile, cu ambele plăci video. Din păcate, jocul încă nu merge în 3D, ceea ce este cam frustrant pentru că întâmplarea face să am câteva zile la test un monitor 3D şi nu am putut juca SC II într-un 3D acceptabil măcar. Când activezi 3D jocul intră în modul ăsta, dar este evident că încă nu este optimizat pentru aşa ceva şi imaginea este obositoare pentru ochi, iar efectul foarte vag. Un patch pentru 3D este aşteptat în curând, şi dacă vine în timp util, cât încă mai am monitorul 3D, cu mare plăcere voi adăuga un update acestui post în care să vă spun ce şi cum. Oricum, chiar şi fără 3D, jocul arată superb şi se mişcă superb, cu toată bogăţia graficii. Ai, desigur, şi diverse opţiuni pentru a-ţi optimiza experienţa şi sistemul de meniuri destul de stufos este totuşi foarte uşor de parcurs şi intuitiv.

Din fericire netul nu mi-a picat, deşi pe canicula asta nu m-ar fi mirat să pice, aşa că am putut intra în joc fără probleme, de câte ori am vrut. Pentru StarCraft II ai nevoie de un cont Battle.net, pe care dacă încă nu-l ai îl poţi crea foarte uşor, dar jocul poate fi lansat şi în mod offline, cu opţiunea Play As Guest. SC II dispune de un mod de joc multiplayer, însă numai prin intermediul unui serviciu plătit al Battle.net şi atât. Da, atât. Ştiu, StarCraft este jocul care a pus pe hartă, ca să zic aşa, jocul multiplayer prin reţele LAN, dar StarCraft II nu suportă de nici un fel acest mod de joc, decizie destul de stranie din partea lui Blizzard, la care sunt foarte curios cum vor reacţiona, în timp, comunităţile de ştiţi voi cine. De ce le e frică nu scapă, se bătea cândva cu cărămida în piept un politician de pe la noi. Dar cum Blizzard nu e o companie românească, s-ar putea ca în cazul lor să se adeverească. Oricum, o rază de lumină se întrevede în fundul tunelului, dar om trăi şi om… juca.

Oricum, chiar şi fără multiplayer, care pe canicula asta ar cam topi portofelele, ai destule de făcut în SC II. După campanie poţi încerca să obţii toate achievement-urile şi dacă nu-i de ajuns poţi încerca să joci unul din modurile împotriva AI-ului sau secţiunea de provocări, în care ai de rezolvat un fel de puzzle-uri… StarCraft Style.

O menţiune specială merită şi coloana sonoră a jocului, atent elaborată şi care se pliază extrem de bine pe acţiunea din misiuni. Între misiuni, animaţia personajelor este extrem de bine realizată şi perfect sincronizată cu coloana sonoră, deci, per ansamblu, partea audio nu are cusur.

Din punct de vedere al dificultăţii misiunilor s-ar putea ca, pentru fanii obişnuiţi cu gameplay-ul clasic al primului joc, succesiunea mai rapidă de evenimente şi timpul destul de limitat acordat construcţiei de clădiri şi creării de trupe şi vehicule să descumpănească întrucâtva la primele misiuni. Dar te obişnuieşti foarte repede cu noul ritm şi în scurt timp îţi vei adapta şi stilul de joc aşa că, pe nivelul normal de dificultate, un nou venit în lumea StarCraft se va adapta foarte rapid şi va învăţa fără probleme prea mari mecanismele jocului.

StarCraft II este un joc atent lucrat şi după zece ani de dezvoltare nici nu prea avea voia să fie altfel. Un sequel aproape perfect pentru prima serie de jocuri, dar acest review se referă doar la campania terrană, denumită Wings of Liberty, ce va fi urmată de două expansion pack-uri în care, în cea mai bună tradiţie StarCraft, vei avea ocazia să joci cu celelalte două rase, Zerg şi Protoss. În final, StarCraft II va fi o trilogie, ca şi primul joc şi sunt convins că îşi va atrage, încă de la această campanie statutul iconic pe care l-a avut predecesorul. Nu văd de ce ar avea vreun motiv de dezamăgire chiar şi cei mai înfocaţi fani, dar văd de ce numărul fanilor StarCraft ar putea creşte considerabil, generaţiile mai tinere având ocazia să descopere un gameplay de zile mari, marca Blizzard.

Sincer să fiu, am fost tentat să acord pentru a două oară calificativul maxim unui joc, StarCraft II fiind un pretendent serios la titlul de jocul anului, deşi încă ne mai aşteaptă o serie de titluri de marcă. Însă lipsa modului multiplayer în LAN contează. O deficienţă poate explicabilă prin teama Blizzard de piraterie, dar care îl cam văduveşte pe SC II de una dintre caracteristicile cele mai apreciate ale întregii francize. Dincolo de asta, StarCraft II: Wings of Liberty este un joc excelent, care vă va oferi multe ore de distracţie şi pe care vi-l recomand cu… caniculă.

Sursa: Playtech.ro